Tenisul nu e numai un sport al sânilor, ci şi al glutenului

Sigur că în tenisul actual forma fizică e decisivă, dar operațiile de sân nu sunt totul.

NYTimes scria despre Halep dincolo de operaţia de micşorare de sânilor, de fapt nu menţiona nimic despre asta. În România Halep este rezumată cumva la bomba sexi dinainte de operație sau sportiva de după operație, de parcă a coborât pe terenul de antrenament abia în 2009, dintr-o fată-de-la-pagina-5.

"Tunarea" Simonei are legături desigur, cu tenisul modern, la fel cum Djokovic şi-a început urcarea spre poziţia de lider ATP imediat ce a urmat dieta fără gluten, din 2011. Într-un an a ajuns numărul 1 mondial, mai slab cu 5 kg (la 1.88 m), mai puternic si mai sanatos. Printre sacrificii s-a numărat şi renunţarea completă la ciocolată. Sârbul scria în autobiografia sa cum a mâncat un cubuleţ de ciocolată abia un an şi jumătate mai târziu, în 2011, după finala de şase ore câştigată în faţa lui Nadal.

"I have not had a serious cold or flu in nearly three years", declara Djokovic, ceea ce poate explica efortul.

Andy Murray a renunțat de asemenea la gluten, trendul gluten free în rândul sportivilor continuând și printre tenismene (Sabine Lisicki) sau printre baschetbaliști (Steve Nash). Despre gluten şi importanţa dietei gluten free pentru un sportiv de performanţa lui Djokovic nu a scris nimeni, oricât de femeie ar vrea Nole să fie, oricât s-ar chinui acesta să fie o "Sharapovă".

Evident, nu am pretenția ca tabloidele să scrie despre backhand-ul precis cu două mâini al Simonei sau despre serviciile sale perfect plasate (pentru o jucătoare cu o înălțime de 1,68 m). Dar tabloidizarea tenisului Simonei, de la finala de la New Heaven a atins cote prea mari în România chiar şi printre ziarele generaliste. Bine că Halep "is galoping", după cum spun comentatorii de la US Open, fără să asculte de mass - media noastră.

A depășit-o pe Kirilenko în 51 de minute la US Open în turul 3 (6-1, 6-0), având mai mult timp la dispoziţie să se antreneze pentru optimi. 

Mama dă LIKE colegei de cameră din Coreea de Sud

Ajungem acasă ca să ne încărcam poze pe FB. Selectăm, modificăm, tag-uim, punem 10 mâncăruri pozate care dau bine. Orele noastre de somn sunt pentru hack-uit prietenii. Dacă nu-ți pui job-ul la profil ești un pierde-vară, dacă ți-l pui trebuie să sune pomposo-neserios.

Ne sorbim cafeaua derulând un site nemaivăzut de fotografii, skipând ultimele campanii bifate de bloggeri. În weekend nu ratăm ocazia de a mai posta 2-3 poze negre mișcate: până la urmă putem merge și singuri în pub-uri - ne găsește lumea după check-in-uri.

Bucuria nu e până nu e postată pe FB, de parcă nu am asimila o veste bună dacă nu o spunem cuiva drag. Nu mai suntem chiar civici și nu mai suntem chiar rideri, dar în FB suntem mai ziariști, mai digital copywriteri. Dar dacă mergem la schi tot trebuie să afle jumatate din listă.

Când e o formă de decență că unii încă nu au net pe mobil părinții noștrii încep să ne urmărească tot pe FB. Colegii noștrii mai întârziați din open-space se trezesc din cinci în cinci minute râzând înfundat pe sub căștile mari după ce restul citiseră gluma TNR acum o oră. Cei mai înfocați dintre noi avem și pagini proprii cu micile noastre proiecte și toti vorbim în franceză, germană, mai ales IT (-> "înțeleptul de citat")

O prietenă îmi zicea zilele trecute că nu vrea să mai audă de mail și de FB. Poate fiindcă e account și acolo creșterea economică ține de suta de mailuri/zi.

Am stat o lună fără FB și mă simțeam nesigur, desi de fapt altii se simteau nesigur pentru mine. Dar era de parcă nu mai trebuia să merg la un job-part time. Acum prestez project-based pentru ca da, FB e funcțional, însă mi-e teamă când nu am timp de pasiunile mele. Nu vreti sa se mai intrebe din cand in cand lumea de ce dispareti de pe FB? Sau mergeți la Summerwell 2013, pentru tipii ăia cu XX pe care îi pune toată lumea tot pe Facebook. Sau la PLAI sau ieșiți pe stradă și faceți poze să avem ce pune pe FB.