Muzeul Ţăranului Român şi Librăria Cărtureşti vă invită joi, 22 ianuarie 2009, la ora 18:00 la lansarea volumelor de istorie orală:
CEALALTA JUMATATE A ISTORIE. Femei povestind
JURNAL DE CĂMIN
ACTIVIŞTI MĂRUNŢI
TUR-RETUR. Povestiri despre munca în străinătate,
,coordonate de Zoltan Rostas, Sorin Stoica, Antonio Momoc, Theodora-Eliza Văcărescu,apărute la Editura CURTEA VECHE.
Jurnal de cămin este o colecţie de evocări ale vieţii din căminele bucureştene, scrisă de 24 de studenţi şi studente de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, coordonaţi de Zoltán Rostás şi Sorin Stoica.
Prima sintagmă descrie situaţia în care, cum s-ar spune frigid-funcţionăreşte, doi studenţi de sex opus “întreţin nestingheriţi relaţii sexuale” sub o pătură, în timp ce colegul/colega/colegii trăncănesc, joacă whist sau ronţăie seminţe cu ochii la vreun film pe calculator.
“Ziua chinului extrem: cum să citim şi să învăţăm Kant şi Aristotel într-o zi. A, şi să nu-l uit pe Hegel! Când am început încă de dimineaţă să-l citesc pe Aristotel mi s-a părut OK, puţin cam idealist, dar probabil vremurile îi permiteau. […] De Hegel nu putem spune nimic, pentru că n-am reuşit să citim şi ultimul curs pentru test. Am spus că-l citim pe 601.” (n.m. : 601 - autobuzul care face legătura între centrul Bucureştiului şi căminele din Grozăveşti şi Regie)
Dar nici Hegel citit pe sărite în prin autobuz, şi nici Recviemul lui Brahms pe care l-am audiat acum câţiva ani printre clefaituri de gumă şi sonerii imbecile de telefoane mobile nu sunt problema cea mai dolofană. Totul pare a începe cu un cuvânt destul de searbăd: dezordine. Dezordinea bântuie peste tot, pe palier, la cabinele de duş şi în mintea locatarilor. Căminul este de fapt un perimetru de jună anarhie. Nici un lucru nu are un loc al său şi/sau nu este folosit în scopul în care a fost făcut. Evenimentele se succedă haotic; nici unul dintre studenţi nu are un ritm interior pe care să şi-l respecte, toţi aderând de fapt, mai mult sau mai puţin, la un ritm zilnic impus al căminului, care începe de obicei cu mahmureală matinală şi se termină cu cheful de seară.
“Jucăm rummy la oficiu, în timp ce pe coridor răsună ritmuri de manele. La un moment dat se aude un zgomot de geam spart. Un băiat a băut puţin cam mult şi a spart geamul de la uşa de la coridor. Un altul a vomit lângă ghena de gunoi. Cam aşa se termină toate petrecerile în cămin.”
Am mai putea adăuga deci un cuvânt : mizerie. Mizerie ţipătoare. Care e însă luată drept mediu normal de viaţă - n-ai ce-i face. Aici nu e hotel, aici nu e acasă / peste tot e aşa / lucrurile sunt, bineînţeles, aşa cum sunt. Ca urmare, nu-ţi rămâne decât să te obişnuieşti cu situaţia. Până la urmă, poate nici nu e aşa groaznic. E o experienţă, nu? “O provocare”… În fond, eşti înconjurat de oameni veseli, iar în asta nu poate fi nimic rău. Nu-ţi rămâne decât să îţi fixezi scopurile supreme pe următorii ani : “Să am un part-time şi să termin facultatea”, şi apoi, ducând la gură prima bere de pe palier, să îţi semnezi certificatul de blazare, spunându-ţi în sinea ta că “totul e OK”. Devii, deci, “căminist” şi capeţi instant aura de “boem”. Vrei să te distrezi, “să te simţi bine”. Ţi-e teamă de ce te aşteaptă după 3 sau 4 ani de studenţie, dar n-ai ce-i face, asta e lumea de acum - nu mai e ca pe vremuri, acum se munceşte pe brânci în birouri, adio viaţă personală, Aristotel era idealist fiindcă nu ştia ce e aia o corporaţie. Dar nu e timp să te gândeşti şi la asta acum. Mai e atât de mult până departe… In vino veritas!
Şi într-adevăr, în aceste descrieri nu ai cum să nu remarci o adevărată furie a distracţiei. Totul se consumă pătimaş, cu viteză şi încrâncenare: chefurile de pe palier, meciurile de fotbal, serile cu bere şi whist, amorurile şi păruielile, nopţile albe de dinainte de examene. Nu că aş fi bântuit de nostalgii, nu că mi-aş închipui că în căminele de altă dată locuiau heruvimi cu viză de flotant, dar cum să îţi faci visezi, à la Miss Univers, la o lume mai bună, când vezi cum responsabilii cu viitorul au declarat vieţii un deşănţat “carpe diem”:
“ […] pe unul l-am văzut ducându-se în şosete la budă. Îmi dau seama cum s-a trezit ăla a doua zi, cu şosetele uscate şi lipite de picioare, mirosind a o mie de grajduri… Unii dintre ăia beţi nu mai ajungeau să vomite la budă, abia dacă ieşeau din cameră şi hop, izbeau «vulpea cu guler» de linoleumul ăla galben jegos, ars de mii de ţigări studenţeşti. Alţii preferau pur şi simplu geamul.”
Cel mai mult doare că parcurgând cele câteva sute de pagini de evocări pitoreşti, afli că de fapt, cei mai mulţi dintre “ai noştri tineri”, în loc să fie liberi, frumoşi, apţi să ia viaţa în piept şi să o ducă unde vor ei, sunt deja rutinaţi. Citeşti şi nu pricepi cum oameni de 20-22 de ani, care ar trebui să aibă o adevărată aversiune faţă de orice obişnuinţă pot trăi asemenea zile de maioneză. Te sperie faptul că aproape nicăieri în paginile acestui mic tratat de risipire nu găseşti nici o căutare pe cont propriu, nu vezi un om care încearcă să se mobileze spiritual, să înţeleagă mai mult, să judece dincolo de tipare, să îşi articuleze caracterul. Nimic nu-i miră, nimic nu pare să-i poată mişca. Cine vede aceasta din interiorul furnicarului, nu are decât să se refugieze în amintiri. Temporar, pentru a o lua apoi de la capăt:
“Am obosit să văd atâta indiferenţă. Chiar am obosit. Mi se face dor de casă. Mi-e dor de mama, mi-e dor de tot ce-mi aminteşte de fericire. Mi-e dor de timpurile în care eram copil, mi-e dor să pot să mai visez. Simt că mă inund într-o albie tot mai adâncă în care mă înconjoară rutină. […] Copilăria îmi pare o viaţă anterioară, trăită cu mii de ani înainte de această infinită tristeţe.”
Nimic nu ne îndreptăţeşte, deci, să credem că un procent covârşitor din studenţi vor dobândi la finele studiilor universitare mai mult decât o diplomă şi nişte amintiri cu care îşi vor demonstra lor înşişi, la bătrâneţe, că erau extrem de frumoşi în tinereţe. E dureroasă aceasta “olimpiadă a oamenilor obişnuiţi” la o vârstă la care, vorba lui Paler, ar trebui să fie definitorii “obrăznicia” faţă de lume, lupta personală pentru găsirea unor repere şi întrebările esenţiale, la care Wikipedia nu ştie răspundă. Căminul pare a fi un insectar de individualităţi lăsate în paragină cel mai târziu odată cu absolvirea bacalaureatului. Individualităţi care, în scurt timp, se contopesc într-un singur tip uman descris - hiperactiv, însă în adâncuri plictisit deja de viaţă, vorbind îngălat din mijlocul jegului despre realizarea idealului unic “casă-maşină-servici”:
“De fiecare dată când trec pe la etajul doi, singurele cuvinte pe care le aud sunt Dior, Chanel, Rolex, Mercedes sau BMW şi discuţii despre tot felul de cluburi fiţoase, despre ce vedete au mai agăţat, cât costau ceasurile lor şi ce maşini aveau”.
Din lipsă de măsură, normalul se dizolvă: viaţa în colectivitate deraiază de cum intri pe poarta căminului către un gregarism zgomotos, iar singurătatea în care îţi aduni gândurile se preschimbă în mizantropie amestecată cu teamă. Te regăseşti pe tine numai noaptea, când, câteodată, înainte să adormi, îţi aminteşti de ai tăi, de lumea care avea rostul ei, de tine, cel de dinainte de a te dezrădăcina:
“De vreo doi ani nu mai pot aştepta Crăciunul cu nerăbdarea cu care îl aşteptam luni întregi atunci când eram mică, şi nici nu-mi mai doresc cadouri, cu toate că de fiecare dată primesc câte ceva. Alte sute de idei mi se derulează prin minte, până adorm cu gândul la străbunica mea care a murit de mult într-un cătun uitat de lume, pe vremea când încă mai era Crăciun”.
“Termin discuţiile la ora trei, ora la care bunicii mei sunt sătui de somn, odihniţi, gata să înceapă o nouă zi de muncă”.
Cu ajutorul Jurnalului de cămin, mi-e teamă că putem privi, prin gaura cheii, înspre vajnica Românie de mâine. Evaziv fie spus, Aristotel nici nu ştie ce a pierdut…
