4 iulie la americani / ('The fireworks soo suck!')

Americanii petrec 4 iulie pe străzi mâncând pizza pe lawn-urile lor perfecte în timp ce așteaptă cu orele artificiile tradiționale. Lumea merge desculță pe asfalt, bea bere din orice fel de recipiente și fumează joint-uri cât pentru 6 zile.

Luată pe bucăți, nebunia de 'Fourth of July' nu e cu nimic mai spectaculoasă decât artificiile din fiecare joi, din stațiuni, de exemplu, dar atmosfera te cam prinde pe parcurs. Atunci când vezi un tip cu iaht care se apleacă în port și adună can-urile altora din apa unui port. Sau când lumea stă cu orele în ambuteiaje, dar nu te claxonează când tot treci prin mijlocul străzii.

Te mai țin prin oraș tipii cu blugi rupți, lăsați, cu bocanci și doze albastre de bere cumpărate de prin Price Chopper. Mac-urile, pizzeriile și ice-cream-urile sunt pline, nu e nimic de mirare. Nici terasele nu se închid și servesc mâncare până în stradă.

Oamenii ăștia nu sunt nicidecum patriotici de ocazie, pentru că steagurile lor cu steluțe atârnă oricum de fiecare casă sau instituție tot timpul, doar că pe 4 se strâng ca la orice picnic tradițional, un 1 Mai românesc, fără să lase atâta mizerie.

Familiile la 40 de ani strigă 'Merry America Christmas!', tinerii scot capul pe mașină și țipă 'the fireworks soo suck!', în timp ce puștanii se împing în trolley-uri 'Gimme five, bud!'. Deasupra tuturor, bogații de pe vasele de croazieră își aruncă farfuriile de pe Pizza Cruise-uri pe geam. În rest, toată lumea rămâne pe străzi chiar și la mult timp după ce artificiile sunt gata. Și rămâi gură cască când un domn de 80 de ani iese din parcare cu muzica dată la maxim dintr-un Mustang albastru.

* Through the traditional 4th of July. People are literally blocking up the streets to celebrate the holiday. They buy large pizzas and wait in their lawns just to see the fireworks that lasts for about 10 minutes or so, event that has nothing special by itself. But the inside feeling of joy and happiness makes it a really summer celebration - light and warmfull for the citizens. Cool american Mr. in his eighties driving an Mustang with loudly volume -Wow.

Veverițele merg pe cablu în New York (Squirrels on cables on NY)

În NY veverițele merg pe cablurile electrice de deasupra străzilor, așa cum am văzut ulterior printr-o poză pe care am făcut random. Mai ales în Lake George vezi tot mai multe mamifere rozătoare de talie mică pe parcursul zilei.

So, m-au cazat în Queens într-o altă casă, diferită de cea a prietenilor mei, unde mai era un tip black și m-am obișnuit cu jet lag-ul doar trezindu-mă din două în două ore, pentru ca la 8.45 să fiu în Port Authority, să caut autogara Greyhound pentru autobuzul spre Lake George. 

Din Manhattan autobuzul a tăiat-o direct spre o zonă semi-industrială de munte, cu zone pustii, hoteluri ieftine(cu terminația INN) și reprezentanțe auto la fiecare 10 kilometri.

Din Queens, Jamaica, au fost 3 minute până la metrou, apoi 40 de minute până la Port Authority Transportation Base.

În NY oamenii străzii citesc ziarul la metrou și au cărucioare cu care cutreieră toate bulevardele din metropolă, după cum Mădălina mi-a spus că un cerșetor trece prin zona lor în fiecare seară. Numai că ei nu prea cerșesc. Cam trei ore am făcut până în Albany, un orășel care se străduiește să afișeze clădiri vechi.

N-o s-o uit niciodată pe negresa din Albany care se mișcă ca Michael Jackson în timpul programului și care mi-a zis la final, după ce în prealabil o fixasem cu privirea vreo 5 minute: 'Hey, don't leave your stuff unattended. And good luck with everything', de parcă ar fi știut ce mă așteaptă. Apoi, toți șoferii vorbesc la telefon prin stație și le urează bun venit pasagerilor ca pe avion.

Apoi, a fost un tip în aceeași stație de autobuz lângă care am stat, despre care aceeași afro-americană spunea că e cute, un anume Denzen Johnson, care tot drumul părea că falsfica bilete de autobuz Greyhound. Don't tell that to those who own Greyhound bus station.

24 de ore in 3 aeroporturi (3 airoports in 24 hs)

Soo, eram cea mai despuiată de pe cele două aeroporturi pe care am ajuns pe 14 iunie. În bagajul de mână mai aveam doar un maieu pe care l-am tras pe mine în Amsterdam.

Îți dai seama de diferențe numai din aeroporturi, după ce trebuie să mergi kilometri pentru a te îmbarca. Pe aeroportul din Amsterdam găsești Forest Kid sau boluri mari UNICEF cu bani pentru copii săraci. În avion te servesc după câte o gustare, cu fresh scent tissues-uri aburinde.

Stewardesele de la KLM sunt senzație peste tot pe unde le vezi. Înalte, blonde, cu ochi albaștri, expresive la 40 de ani, desprinse direct din anii ’50. E dureros cum zâmbesc pentru fiecare pahar folosit pe care ți-l iau și câtă răbdare au până te hotărăști tu că vrei doar sparkling water. 

Deși e frig la 4000-10 000 de metri altitudine nu prea ai cum să te plictiseși cu jocuri, muzică, concerte înregistrate, filme, programe de știri și chiar cursuri de limbi străine pe monitorul din fața ta.


Turbulențele se simt mai puțin la cursele atlantice (la 914 km/h, totuși!), față de cele două ore și ceva București-Amsterdam, unde parcă ne-au dat într-o balerină din aia cumplită de la bâlci. Dezavantajul, că nu poți să deschizi hubloul pe cele atlantice, din cauza reflexiei soarelui în ocean.

E ca și cum ai fi într-un dormitor cu mai mulți oameni, neat and clean, cu păturică pufoasă și pernă, cu căștile tale de unică folosință. Serviciile, deci, uimitoare, lucru de care îți dai seama după “delicious-uri-le almond” cu aromă de barbecue, după tacâmurile elegante din plastic (cum oare ?!), după felurile complicate de mâncare și sandviș. Apoi surpriza suprizelor, peste migdalele alea draguțe - sandwich pizza = Pesto + mozzarella. Incredibil de gustos și de fierbinte. La desert: Hamidye water+Ijsboerke Caramel.

Au trecut alte 8 ore până pe JFK cu frica că nu o să-mi găsesc bagajul. Am ieșit pe la poarta principală, după, bang, pe un Ipad numele meu la sala de așteptări, printre alte foi cu nume spaniole. ’Christina C.’. OMG, bine că băusem berea asta mai înainte în avion. ’You’re CC. Yes! OMG'. Ieșim afară, încerc s-o sun pe Mădălina, dar am niște prefixuri idioate la număr, până la urmă o sun nu prea mai e liberă salteaua aia la ea acasă, a venit un băiat, fuck!, nu se poate. Ajung la o mașină Chevrolet, ca în filme, îmi ia trolerul, ‘I can handle it’.

Mă urc în mașina aia luxoasă și ce să fac?, Mădălina nu răspunde. Pornim, ieșim din parcare, hai că răspunde, îi pun în legătură să aflăm adresa exactă. În 10 minute trecem prin 6 autostrăzi, își notează adresa pe Ipad, ajungem imediat. În casă mă primesc trei inși , un tip mânâncă like 4 înghețate, Mădălina pâine prăjită, și aflu trucul ăla să pui miere pe joint, să nu se ardă prea repede.

*14.06. 2012, 4:12PM* Jogging between three airports in like 24 hours, from Otopeni 'Henri Coandă' (Romania) to JFK(US, New York), through Amsterdam. Impressed by KLM stewardesses, and the view in general. 'Henri Coanda' tries to be modern, Amsterdam is like huge walking, JFK is real huge as all the US bottles and packages, and actually here, on this last one, people are expected on terminals exactly as if we've seen in movies.

DE CE A PRIMIT "THE ARTIST" 10 NOMINALIZĂRI LA OSCAR

"The Artist'' e un film surprinzător de alert pentru o peliculă alb-negru, mută și cu doar 1 minut și 16 secunde de voce pe final.

Pe Jean Dujardin l-am ratat complet până acum, poate doar cu ocazia personajului lui Octave Parango, din "99 francs" am fi putut să-l mai vedem. Pe ea, Bérénice Bejo, nu simt nici o vinovăție dacă am fi ratat-o până acum (a avut un rol in "A Knight's Tale"), iar senzația e că rolul lui Peppy Miller ar fi putut fi executat de oricine la fel de bine. E mai notabil John Goodman, (din Barton Fink, The Flintstone, Blues Brothers, The Big Lebowski, Futurama, O Brother, Where Art Thou).

Dincolo de certificarea Oscarurilor, filmul a primit premii sau nominalizări la cele mai importante festivaluri de film din SUA, Marea Britanie, Spania sau Italia. Pentru că este genul de film elitist asemănător autorilor elitiști care pleacă acasă cu Nobel, ce apar de nicăieri și care te obligă un an să-i "recuperezi".

Ceea ce face din "The Artist'' un film de Oscar este tocmai contextul său. Dacă ar fi fost lansat în 1927 ar fi fost un nou film mut-alb-negru de succes. Astăzi e o dublă provocare pentru cei din categoriile: "nu am răbdare cu un film mut" și "mă plictisesc de mor la un film alb-negru". La fel de bine, dacă ar fi fost lansat în anii '30 și redescoperit astăzi ar fi fost cu ușurință un film CAMP, în genul "ED WOOD", numai că nu a fost niciodată un film prost, ci unul apreciat din start. Și cum nu este genul de film din care îți iei replici pentru viață, compensează prin muzică, costume și scenariul original.

"Încă de pe atunci vulpea era vânătorul", de Herta Müller

POEZIA UNUI CEAUȘESCU DADAIST

Cartea Herthei Müller nu se poate citi altfel decât precaut. Așa cum te-ai uita tot timpul peste umăr. Cartea asta caută interpreți și nu privitori care să fugă siderați. Ar putea fi la fel de bine tradusă din română în română, nu doar din germană.

Adina trebuie să fie Hertha pentru că ea are tot timpul ochii bine deschiși. Pentru că e una din cărțile despre comunism, pe care o citești de acolo, din comunism.

Complicând, tehnica narativă este un rețetar/poză/cadru/detaliu aproape irelevant: "Plopii înaintează pe toate străzile."

Apoi, apar metafore ce sondează: "mai are 4 fermoare să moară". "casele se înghesuie strâns una în cealalta", "noaptea împinge stelele și frunzele murdare afară din oraș", "le e frică câinilor și când aleargă își iau inima în dinți înainte de a mușca", "tot ce strălucește vede", "doar pescarii nu au încredere în vara cu dungi", "ei știu că umbrelel plopilor rămân jos ceea ce sunt plopii sus, cuțite.", "tăcutele străzi ale puterii, unde vântul se teme când bate".

Pe insula aceasta unde toată lumea se teme, pentru care naratorul nu trebuie să strige, ea doar prezintă: "Când m-am întors acasă de pe front, tot ce mâncau ăștia era un adevărat cimitir", "Ţăranii mănâncă şi beau prea mult pentru că au prea puţin", "Un bărbat cu o funie e un spânzurat". Regimul ăsta e spus fixist în mod firesc.

Timpul aici se măsoară cu alte unităţi de măsură (oamenii mor când li se umple sacul cu păr de la frizer).

"Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi.“ (Motivaţia juriului Nobel 2009):

~"somn transparent",

~"i se usucă inima",

~"bărbaţii au femei",

~"înghiţându-şi propria respiraţie",

~"secara trage ultimul fir alb prin capătul străzii".

BRONZ pentru România la Campionatul European de handbal

România a câştigat astăzi finala mică a Campionatului European, cu Danemarca, scor 16-15. Medalia de bronz ne asigură şi calificarea la Campionatul Mondial din 2011.

Victoria se datorează portăriţei Talida Tolnai, ce a avut un procentaj de 53%, adică a apărat jumătate din mingiile care a fost pe poartă. "Vreau sa ii multumesc lui Dumnezeu",a spus Tolnai.

Alături de Tolnai, Cristina Neagu a continuat forma excelentă arătată la acest CE, a marcat de şapte ori în poarta Suediei şi a oferit cinci pase decisive. Practic, interul României conduce în două ierarhii la Europene, la goluri marcate, cu 47 de reuşite, dar şi la pase decisive."Dedicăm victoria celor care ne-au susţinut la bine, dar mai ales la greu. Am vrut sa le batem la ele acasă! E o bucurie mai mare decât dacă am fi câştigat finala mare", a spus Cristina Neagu, aleasă în dream-team-ul Europeanului, pentru cel mai bun inter stânga. Altădată, aceeaşi Neagu declara:„Daca aş vrea să dau interviuri, aş putea să dau oricând şi oriunde. Dar pe mine nu mă interesează să fiu faimoasă şi să apar peste tot. Pe mine mă interesează să joc handbal cât mai bine şi în rest să-mi trăiesc viaţa mea de om normal. Poate că sunt unele fete care au poveşti mai deosebite în copilărie, dar eu n-am”.

Lotul Romaniei pentru CE 2010:
Portari: Paula Ungureanu, Talida Tolnai, Mihaela Smedescu;

Extreme: Cristina Varzaru, Magdalena Paraschiv, Roxana Gatzel, Valentina Ardean-Elisei;

Pivoti: Ionela Stanca, Oana Manea, Florina Barsan;

Linia de 9 metri: Melinda Geiger, Oana Soit, Ada Moldovan, Cristina Neagu;